Speranţa Popescu este Psiholog principal psihologie clinică şi psihoterapie, doctor în Psihologie Centrul Medical „Doctor Luca“, Piteşti.

Aceste comportamente apar atunci când autocontrolul nu este suficient de dezvoltat raportat la vârsta subiectului. Specific este faptul că tânărul sau copilul cu tulburare de atenţie şi hiperactivitate (ADHD) are o istorie a dificultăţilor sale de adaptare şi control care provine din etape anterioare începerii şcolii. între timp, copilul intră într-un grup sau îi revin o serie de sarcini şcolare şi atunci, părinţii şi educatorii realizează importanţa unor feedback-uri care aduc în prim-plan dificultăţi de atenţie, control redus al impulsurilor sau un nivel foarte crescut de activitate care deranjează procesul de învăţare sau conduita socială.

Termenul de ADHD cuprinde trei subtipuri:
Tipul predominant neatent (sindrom de inatenţie): caracterizat prin neatenţie, distractivitate şi dezorganizare în activitate. Copiii cu astfel de conduite adesea au un simţ al răspunderii redus, rătăcesc sau pierd lucruri necesare la şcoală sau pentru alte activităţi, amână sau nu duc la îndeplinire munca lor.

Tipul predominant hiperactiv-impulsiv, caracterizat prin neastâmpăr, nelinişte motorie şi neputinţa de a-şi aştepta rândul. Copiii cu astfel de simptome adesea vorbesc neîntrebaţi şi au dificultăţi în a sta jos.

Tipul combinat are simptome caracteristice celor două subtipuri descrise anterior.

Cum se comunică aceste probleme copilului
Copiii cu astfel de tulburări, din nefericire, află devreme împreună cu părinţii lor că au probleme şi se tem că au făcut unele greşeli. Primele informaţii despre evaluarea acestor probleme încep cu manevre prin care să se scadă anxietatea legată de aceste conduite şi care implică o participare activă din partea părinţilor şi copiilor. Informaţiile se pot obţine prin interviuri desfăşurate face-to-face, aplicarea unor chestionare standardizate şi directa observare în şcoală.
Explicarea diagnosticului şi a tratamentului: sarcina părinţilor, a educatorilor şi a consilierilor este aceea de a prezenta informaţiile despre ADHD într-o formulă în care copiii să-şi poată înţelege comportamentul şi să poată învăţa strategiile prin care să-l poată controla. Este important ca subiectul să-şi poată da seama că are o problemă cu care poate funcţiona învăţând să o controleze.

Este important să se folosească metafore atunci când se discută despre ADHD. Pentru copiii cu hiperactivitate şi impulsivitate mulţi folosesc comparaţia cu o maşină al cărei motor rulează prea repede şi a cărui frână nu pare să funcţioneze prea bine. Pentru copiii numai cu inatenţie, comparaţia cu un ecran de televizor care prezintă imagini de pe 5 canale în acelaşi timp este potrivită. Explicaţiile ştiinţifice sofisticate pot genera confuzii în mintea copilului, de aceea ele trebuie evitate. Copilul trebuie abordat în momentele lui de calm şi se pot surprinde acele momente de deschidere către învăţare când el doreşte să se schimbe, să continue discuţiile despre diagnostic şi tratament.
Dr. Russell Barkley, un eminent cercetător în ADHD, avertizează părinţii să păstreze în minte faptul că au un copil cu dizabilitate, că au de-a face cu un copil cu o problemă, a cărei cauză nu este copilul, dar el este cel care o suportă.
în discuţiile cu copilul, este de ajutor să se accentueze asupra faptului dacă acesta se simte frustrat sau consolat cu problema pe care o are. De exemplu: „Tu ştii că, dacă ai putea să te concentrezi mai mult asupra temelor, ai câştiga timp pentru TV seara.” „Acest timp l-ai putea folosi şi pentru joacă!“
Accentul se pune pe îngroşarea efectelor pozitive ale corectării unor comportamente, a celor dorite mai mult decât a celor negative. Copilul are tendinţa să fie defensiv, descurajat şi pesimist dacă se discută despre diagnosticul său, sau este pur şi simplu o reactivare a frustrărilor la care îl supune comportamentul său.
Datele de cercetare demonstrează că sunt rezultate pozitive atunci când se combină tratamentul medicamentos cu cel comportamental.
Atunci când se discută tratamentul, realizăm că termenii de deficit, hiperactivitate şi dezordine au toţi o încărcătură emoţională puternică, a cărei greutate îl determină pe copil să nu se simtă întotdeauna confortabil.

Trebuie întărite scopurile pozitive, cum ar fi:
- „învăţând cum să fii mai puţin furios, vei avea timp să te bucuri mai mult.”
- „Dacă devii mai ordonat, vei putea sta mai mult împreună cu prietenii tăi.”
Părinţii şi educatorii urmăresc modificarile de comportament ale copilului şi vor întări pozitiv toate schimbările.

Concluzie:
Scopurile pentru care educatorii sau/şi părinţii discută cu copiii lor sunt:
- să găsească o cale de a-i ajuta şi a înţelege comportamentele lor protejându-le opinia despre propria valoare, speranţa şi optimismul şi încurajându-i să participe activ, în felul lor, la propria vindecare;
- să-i instrumenteze pentru a putea da un sens tulburării lor, iar pentru copiii mai mari, să-i determine să înţeleagă că această tulburare îi va însoţi pe toata durata vieţii;
- sa fie ajutaţi să inţeleagă ADHD ca pe o explicaţie raţională ce îndeamnă la acţiune, mai mult decât ca pe o scuză care ţine subiectul pe loc.

PUBLICITATE

Comunicarea în deficitul de atenţie şi hiperactivitate



Comentarii

Adauga comentariu »

Comentariu
Introdu codul alaturat

Momentan nu exista comentarii.