62 vizitatori online |
Părinţi adoptivi sau părinţi adoptaţi?Procesul de adopţie este unul lung şi din punct de vedere al procedurilor legale, dar mai ales pe plan psihologic. Dan Ghenea |
 |
 |
 |
 |
 |
Dan Ghenea este medic specialist în Psihiatrie în cadrul Medicover Pipera (fost Grozovici)
Se poate spune că există şi un proces simetric: acela al «adopţiei» părinţilor de către copii. Se vorbeşte despre copii naturali şi copii adoptaţi; în privinţa creşterii lor, există însă o identitate fundamentală: oricât ar părea de contrar opiniei comune, a şti ce îi trebuie copilului nu este un dat natural. Meseria de părinte se învaţă.
Părinţi naturali şi părinţi adoptivi repetă până la saturaţie ideea că dau «totul pentru copil». Ca să poţi da trebuie să ai de unde. Copilul nu va fi o compensaţie a unui şir de frustrări acumulate în numele bunăstării lui. Copiii fericiţi sunt cei cu părinţi mulţumiţi. Aici apare o primă problemă pentru cuplurile care vor să adopte un copil:
uneori, această decizie este luată după ani de încercări de a avea un copil; eşecul acestor încercări, sentimentele de culpabilitate sau inferioritate generează aşteptări sau nelinişti care vor apăsa asupra relaţiei cu copilul adoptat.
Alegerea copilului poate revela o altă problemă: partenerii descoperă că au motive diferite pentru care îşi doresc acel copil şi viziuni diferite asupra rolurilor de părinţi pe care şi le vor asuma. E însă un proces prin care trec şi părinţii naturali, uneori tot înainte de apariţia copilului (în cazul în care aplică ideea planificării familiale), cel mai adesea după naşterea copilului şi în legătură cu variate incidente cotidiene.
Asumarea definitivă a rolului de părinte adoptiv e un pas care trezeşte, desigur, toate anxietăţile legate de o schimbare majoră în modul de viaţă.
Va fi sănătos copilul?
Desigur, puteţi cere un bilanţ al stării de sănătate; dar nu există certitudini. A crede că puteţi avea control asupra acestui aspect e o iluzie. Copilul nu este doar imaginea surâzătoare care ne luminează zilele; obligaţia de părinte capătă greutate tocmai prin acceptarea necondiţionată a datoriei de sprijin.
La ce vârstă e mai bine să îl adopt?
Mulţi părinţi îşi doresc să adopte copii de vârste mici (sub 2 ani) din două motive principale: copilul să nu fie perturbat prea mult de conştientizarea faptului că a fost abandonat de părinţii naturali şi ei, ca părinţi, să aibă posibilitatea de a trăi alături de copilul lor cât mai multe dintre etapele lui de dezvoltare. Ambele motive conţin capcane. în primul rând, la orice vârstă e necesar să se plece de la premisa că părintele trebuie să înţeleagă şi să răspundă nevoilor copilului; e o misiune permanentă, nu poţi lua pauze; a crede că e mai simplu de creat o legătură emoţională satisfăcătoare pentru că nu ai de reparat prea mult se poate dovedi o amăgire. în legătură cu al doilea motiv, e bine să nu confundăm dorinţele (sau fantasmele) noastre cu capacitatea de a le pune în practică; un copil mic impune schimbări mai mari în viaţa socială şi de cuplu decât unul mai mare, mai autonom; e bine să mă gândesc la aceste schimbări (la modul foarte practic) şi să mi le asum. În termeni de timp, un copil sub 3 ani înseamnă timp dedicat echivalent unei slujbe cu normă întreagă, un copil între 3 şi 5 ani, o jumătate de normă (desigur că timpul poate fi divizat între membrii familiei).
Ce vor spune rudele?
Desigur că decizia aparţine cuplului; dar în dezvoltarea ulterioară a relaţiilor de familie ale copilului adoptat va fi influenţată şi de atitudinea celorlalţi membri ai familiei extinse (bunici, unchi, mătuşi). E bine să fie pregătiţi şi să se simtă incluşi în discuţiile legate de adoptarea unui copil.
La ce vârstă să îi spun copilului că a fost adoptat?
Atunci când simţiţi că este pregătit să înţeleagă. Oricum, înainte de 12 ani.
Sunt multe alte întrebări pe care vi le-aţi putea pune. Sunt probabil o mulţime de aşteptări pe care le aveţi în legătură cu copilul. E firesc. înţelept ar fi însă să mă conduc după dictonul: «Speră multe, dar primeşte cu bucurie puţinul pe care şi-l dă ziua.»
Un lucru e sigur: o bună legătură emoţională între copil şi părinţi s-a format atunci când copilul ar putea spune: “Părinţii nu ţi-i alegi, dar dacă aş putea să aleg, pe voi v-aş alege”. Părinţi naturali şi părinţi adoptivi, suntem egali în această privinţă: misiunea noastră este îndeplinită doar dacă devenim părinţii adoptaţi ai copiilor noştri.
| « inapoi [adauga articol] | Articol vizualizat de 2117 cititori |
|
|
PUBLICITATE |
