Urmăream un film la care traducerea titrată avea o legătură destul de vagă cu ceea ce auzeam; în plus exista un cuvânt care nu apărea niciodată în traducere (4 litere, îl poţi auzi după cel mult treizeci de secunde dacă zappezi câteva canale pe care sunt filme americane); l-am auzit de optsprezece ori într-o secvenţă care a durat patru minute şi cincisprezece secunde. E un bun exemplu de tic vocal extrem de răspândit la americani, dar vă las plăcerea de a descoperi câte asemenea ticuri există şi pe la noi. Cele mai frecvente sunt ticurile implicând zona capului (clipit, mişcări ale buzelor, balansarea capului, spasme ale muşchilor feţei ş.a.).

Ticurile sunt:
- Bruşte şi cu durata scurtă - durează cel mult câteva secunde;
- Repetitive - pot surveni de mai multe ori pe minut sau numai de câteva ori într-o oră;
- Involuntare;
- Supresibile - persoana afectată se poate abţine o vreme, dar apoi impulsul devine din ce în ce mai puternic şi în cele din urmă irezistibil;
-Schimbătoare - apar noi ticuri, iar unele dintre cele vechi dispar.
Poate părea contradictoriu faptul că ticurile sunt definite ca fiind involuntare, dar supresibile; însă aşa cum s-a menţionat ele nu pot fi suprimate voluntar decât pe o perioadă limitată (cel mult câteva ore), iar acest proces necesită un mare consum de energie şi din acest motiv este adesea inoperant în condiţii de stres.
Ticurile sunt uneori discrete şi de multe ori acceptabile pentru persoana afectată şi pentru cei din jur; de aceea, foarte mulţi oameni care au ticuri (iar cei care nu au avut niciodată ticuri, dacă există, sunt o excepţie rarisimă) nu au apelat niciodată la serviciile unui profesionist (psihiatru, psiholog, psihoterapeut).
Există însă şi ticuri stânjenitoare şi chiar chinuitoare. Dacă ai, de exemplu, un tic vocal implicând cuvinte obscene, celor din jur le vine foarte greu să nu îl ia ca pe un afront personal; uneori chiar ticuri mai benigne pot fi interpretate ca atitudini ostile sau dispreţuitoare (de exemplu, ridicarea repetată a sprâncenelor în cursul unei discuţii cu şeful îi poate sugera acestuia că ai o atitudine arogantă). Uneori, chiar dacă devin acceptabile pentru cei din jur, ticurile pot fi greu suportabile pentru persoana în cauză, fiind perturbatoare pentru stima de sine şi imaginea de sine.

Ce se poate face?
Există două strategii: Reducerea severităţii ticurilor, intervenţiile non-medicale.
- A dormi mai mult şi mai bine - oboseala accentuează ticurile.
- Alimentaţie adecvată - are un efect mai degrabă indirect, prin mărirea rezistenţei la stres; nu s-a dovedit că vreuna dintre dietele propuse de diverşi autori ar avea un efect specific de scădere a severităţii ticurilor.
Reducerea stresului - uneori, severitatea ticurilor este o oglindire fidelă a nivelului de stres.

Medicamente
Ceea ce trebuie subliniat în ceea ce priveşte medicamentele este faptul că pot suprima ticurile, dar atunci când medicaţia este întreruptă, ticurile pot reveni. Există trei tipuri de medicamente: neuroleptice tipice (haloperidol, pimozide), neuroleptice atipice (risperidona, olanzapina), clonidina. Dar mult mai important este faptul că ticurile trebuie tratate cu medicamente doar dacă produc o scădere semnificativă a calităţii vieţii persoanei respective şi dacă raportul risc/beneficii este acceptabil; în plus, ticurile sunt adesea (eu aş spune în majoritatea cazurilor) asociate cu alte probleme psihiatrice şi psihologice, cum ar fi depresia, tulburările anxioase, abuzul de droguri, situaţii conflictuale; tratarea acestor probleme poate fi prioritară şi uneori poate rezolva şi ticurile.

Creşterea acceptabilităţii ticurilor pentru persoana afectată
De obicei, ticurile debutează în copilărie şi copilului îi este greu să înţeleagă ce se petrece cu el; poate crede că este singurul căruia i se întâmplă; e bine să ştie că mulţi alţii au aceeaşi problemă şi să comunice cu ei. Persoanele afectate au nevoie de informaţii despre mecanismul de apariţie a ticurilor, despre cauzele favorizante şi mai ales despre modul în care alţii au reuşit să-şi construiască o imagine de sine bună, chiar acceptând ticurile ca parte a interacţiunii lor cu lumea. Si ideal ar fi ca ei să-i poată face pe ceilalţi să le înţeleagă, neevitând să vorbească despre ea atunci când este necesar (mai ales când intră într-un nou mediu).

Pentru cei din jur
Aşa cum am menţionat şi mai sus, cel mai greu pentru cei care vin în contact cu o persoană cu ticuri este să aibă mereu în minte caracterul involuntar al acestor mişcări şi să nu reacţioneze la ele ca şi cum ar fi făcute cu intenţie. O altă observaţie este că unii părinţi, sesizând caracterul supresibil al ticurilor, încearcă să atragă atenţia copilului asupra lor („nu mai clipi, ştiu că poţi s-o faci“); rezultatul este că după un timp ticul respectiv poate deveni şi mai frecvent sau dispare, dar este înlocuit de altul, eventual mai complex. Toate aceste probleme au ca rezolvare un demers de educare şi informare a publicului în legătură cu ticurile.
În final, un remediu garantat: zâmbiţi mai mult şi veţi clipi mai puţin!

PUBLICITATE

Remedii şi trucuri pentru ticuri



Comentarii

Adauga comentariu »

Comentariu
Introdu codul alaturat