Aţi făcut stagii, mastere, burse, supraspecializari, proiecte de cercetare şi multe alte forme de specializare, cam în toate colţurile lumii şi totuşi v-aţi întors de fiecare dată în România. De ce?
Sentimentul apartenenţei la această geografie afectivă, confortul limbii şi culturii transmise prin gene şi educaţie, provocarea posibilei construcţii – era şi încă este mult de clădit, reconsiderarea valorilor prin perspectiva distanţei, dorinţa / obligaţia morală de a aduce acasă cele deprinse într-o Europa din care, atunci, nu prea făceam parte.

După părera dvs care este speranţa de viaţă a medicilor dintr-un spital de Urgenţă din România?
Nu este doar părerea mea, nu este numai concluzia statisticilor (care spun că suntem profesia cu cea mai mică speranţă de viaţă). Am vazut în ultimii ani colegi care au plecat dintre noi sau care au fost pe punctul de a o face. La figurat, speranţa de viaţă în sensul rămânerii într-un spital public este din ce în ce mai mică, în condiţiile de dificultate sporită, resurse şi recunoaştere (de orice fel) diminuate, mai ales că acum există alternativele privatului sau a altor sisteme (din străinătate) mai structurate, mai civilizate şi cu mai multă considerare (socio-profesională şi financiară) a corpului medical.

Cum comentaţi reorganizarea sistemului sanitar prin comasări şi reprofilări de spitale?
Înţeleg concepţia reducerii paturilor de spital, în sensul celor observate în vestul Europei, pot înţelege, de asemenea, o încercare de eficientizare prin concentrarea resurselor şi adaptarea lor dinamică la necesităţi. Cred însă că această restructurare (curajoasă de altfel) a fost făcută foarte repede, fără o reală consultare cu pacienţii şi corpul medical (beneficiarii prezumaţi, teoretic). Pe de altă parte, comparaţia cu alte sisteme (în care paturile de spital sunt mai reduse, referitor la populaţie), nu este foarte fericită datorită alocării – în acele sisteme - a mult mai multor resurse “paturilor” respective şi a unui sistem mai eficace de medicină primară (în principal, din aceleaşi raţiuni – de resurse). Cred cu tărie că medicina nu este o afacere şi, deci, nu trebuie să o supunem mecanic legilor eficienţei (economice, de resurse, etc). Am ajunge la soluţii aberante, condamnate deja la tribunale internaţionale.

Ce aţi schimba la modul în care se realizează programele de educaţie medicală continuă, metodologia de acreditare a furnizorilor de EMC?
Este un program întreg pentru care suntem deja în faza colectării de sugestii şi informaţii. Am modificat deja Decizia CMR care se referă la acest lucru şi probabil că o vom face din nou într-un viitor nu prea îndepărtat. Întreaga evoluţie cred că stă sub semnul calităţii. Cred că acreditarea furnizorilor de EMC ar trebui să fie legată de dovada unui audit intern şi extern, de independenţa educaţională, corectitudine şi coerenţă – continuitate, adaptare la cerinţele / nevoile medicilor.

Cred că ar trebui eliminată EMC formală. EMC ar trebui transformată în DPC (dezvoltare profesională continuă) – în care accentul nu ar fi pe procesul educaţional ci pe ceea ce primeşte medicul şi, mai ales, pe ceea ce schimbă actul educaţional în comportamentul său – profesional şi nu numai. O preocupare pentru calitate ar însemna, cred, observarea urmăririi participării efective a medicilor la actul de formare, impactul acestui eveniment educaţional, opinia beneficiarului faţă de eveniment şi faţă de furnizor, o creştere a dezvoltării profesionale la distanţă, existenţa unei structuri care să fie în mod specific preocupată şi responsabilă de calitate. Cred, de asemenea, că ar trebui accentuată stimularea participării medicului şi mult mai puţin obligaţia acestuia.

Există suficienţi furnizori de educaţie medicală continuă?
Da, la acest capitol stăm destul de bine.

Oferă aceşti furnizori servicii la standarde europene?
Nu există standarde europene. Pe de altă parte, nu toţi furnizorii sunt la fel. Sunt din păcate, prea mulţi furnizori interesaţi în primul rând în realizarea programului şi obţinerea punctelor – şi mai puţin de calitatea evenimentului educaţional sau de impactul acestuia asupra medicilor. Şi vorbesc aici de cei care dovedesc corectitudine şi transparenţă.

Ce trebuie făcut pentru a-i stimula pe medici să se perfecţioneze?
Cred că este nevoie de programe interesante (inclusiv la distanţă), stimularea participării active (inclusiv în concepţia lor), urmărirea efectelor educaţionale şi legătura de durată cu furnizorul, posibilitatea de aplicare a celor acumultate şi diferenţierea faţă de cei care nu au acumulat / schimbat deprinderi, stimulente / facilităţi financiare.

Ar trebui să existe mai multe programe gratuite de educaţie medicală continuă? Medicii de familie au asemenea programe?
Nu cred că există mai nimic gratuit. Orice alegere sau evoluţie are un preţ. Educaţia / formarea au un preţ mare – şi acest lucru trebuie mereu spus – pentru a putea asigura creşterea calităţii (consecutiv alocării de resurse). Corpul profesional, asociaţiile profesionale pot prin alocarea de resurse prorii, să ofere membrilor formare fără a le cere o contribuţie financiară. Acest lucru vine de demult, din vremea confreriilor şi a ghildelor şi este de înţeles, dar aceste lucruri nu sunt până la origine, gratuite. Fără investiţie, nu putem aştepta rezultate.

Punctajul minim admis la nivel naţional este de 200 puncte/5 ani. De ce 200 de puncte?
După modelul european, la care am contribuit.

Există voci care spun că România are prea mulţi studenţi la medicină. Dvs ce părere aveţi?
Eu spun că avem prea puţini medici, extrem de puţini în anumite specialităţi şi / sau regiuni. Pe de altă parte nu mai putem, în Europa de azi – cu libera circulaţie a medicilor – să revedem “numerus clausus”. În ţările care l-au adoptat, sistemul este falimentar.

Putem vorbi de un management al serviciilor de sănătate din România? Dacă da, cum se realizează el?
Există, desigur un sistem de management – cu reale rezultate, din păcate bazat pe o cruntă subfinanţare, cu o lipsă de continuitate / coerenţă, de prea multe ori sub imperiul politicului sau al imaginii şi fără contribuţia în corectă măsură a corpului medical.

Ce are bun sistemul medical din România?
Medicii (unii străluciţi), personalul mediu şi auxiiar/de îngrijire (actorii, de multe ori, al unui eroism discret şi cotidian), educaţia (dar cu necesitatea creşterii calităţii), perspectiva europeană sunt componentele pozitive ale sistemului sanitar românesc.

Ce aţi schimba la acesta?
Finanţarea – faptul că sunt bani puţini contravine deciziei poitice de a acorda doar 3,8% din PNB sănătăţii – de aproape 3 ori sub media europeană. Nu înţeleg cum este sănătatea o prioritate naţională când, în comparaţie cu o Europă la care ne place să ne raportăm, sunt alte domenii care primesc mult mai mult din acelaşi buget. O finanţare corespunzătoare ar contribui la o remuneraţie mai aproape de corectitudine a personalului medical dar şi la condiţii mai corecte de exercitarea a profesiei şi la diminuarea umilinţei pacienţilor. Este necesară şi reconsiderarea condiţiei medicului şi a imaginii profesiei, promovarea, asigurarea şi stimularea calităţii – medicului şi a actului medical. Totodată este nevoie de o colaborare reală cu staff-ul medical – eventual delegarea unor atribuţii specifice şi, nu pe ultimul plan, ar fi nevoie de eliminarea politicului din managementul / actul medical. Acestea sunt câteva din lucrurile care, din punctul meu de vedere, ar trebui schimbate.

Credeţi într-o schimbare pozitivă a sistemului sanitar românesc? Dacă da, în cât timp estimaţi o redresare a sistemului medical din România?
Da. Cred într-o schimbare continuă – o şi observăm. În ce priveşte redresarea însă, nu ştiu. Poate şti cineva?

PUBLICITATE

Educaţia medicală formală trebuie schimbată în dezvoltare profesională continuă



Comentarii

Adauga comentariu »

Comentariu
Introdu codul alaturat

Momentan nu exista comentarii.