60 vizitatori online |
Tulburarea de ataşamentAtaşamentul este un sistem cerebral înnăscut, a cărui evoluţie influenţează dezvoltarea ulterioară a motivaţiei, a sistemului emoţional şi a imaginii de sine. Ciocanaru Mihaela |
 |
 |
 |
 |
 |
Ciocanaru Mihaela este medic rezident psihiatru în cadrul spitalului Dr. Alexandru Obregia şi terapeut sistemic de cuplu, copil, familie.
Aşadar, ataşamentul crează fundalul pentru o dezvoltare mentală sănătoasă.Prin procesul de ataşare, o anumită persoană va reprezenta pentru copil o bază sigură de confort fizic şi psihic, de calmare şi reasigurare. Pornind de la această bază, copilul poate să înceapă explorarea mediului şi se poate întoarce la ea ştiind că va fi oricând bine primit. Se vorbeşte azi despre un ataşament securizant şi despre unul insecurizant (anxios-evitant şi anxios-rezistent).
Părintele securizant este previzibil, sensibil, accesibil, disponibil şi responsiv.Acest tip de părinte asigură suportul dezvoltării psihice sănătoase a copilului său. La maturitate,copilul securizat va deveni, la rândul său,un părinte sensibil.Copilul evitant va deveni un părinte ce respinge, iar cel rezistent,un părinte imprevizibil. Un copil cu tulburare de ataşament a ajuns la concluzia că nu se mai poate baza pe anumite persoane. Orice om în care ar putea avea încredere îl va dezamagi şi va ajunge să rănească primul, de teama de a nu fi rănit.
Tulburarea de ataşament se rezolvă doar dacă copilul găseşte o altă figură de atasament, adică o persoană care să-l securizeze.Dacă acest lucru nu se întâmplă, copilul va deveni un adult cu „foame afectivă“. Va trăi o continuă nevoie afectivă, va căuta mereu persoane sigure şi se va supăra dacă celălat va avea, la un moment dat, altă prioritate. Va răspunde cu furie şi resentimente. De fapt, acestea sunt răspunsuri emoţionale secundare, căci răpunsurile emoţionale primare sunt evitate sau neconştientizate: frica, anxietatea, nevoia de securitate, vulnerabilitatea, dezamăgirea. El nu a avut niciodată ocazia să vorbească despre emoţiile sale, nu ştie să spună „mi-e frică să nu te pierd“, lucru pe care îl simte ceas de ceas, zi de zi…
Adulţii cu tulburare de ataşament ajung frecvent la terapie de cuplu. Ei nu-şi conştientizează emoţiile primare şi le este greu să se simtă securizaţi într-o relaţie. Protecţia este sentimentul care le-a lipsit toată viaţa.Terapia focalizată pe emoţii se bazează pe identificarea răspunsului emoţional primar şi facilitează exprimarea sa în faţa partenerului. Se va trece de la „chiar nu-ţi pasă, chiar nu mă înţelegi“ la „mi-e aşa greu să-ţi spun, dar am nevoie să mă ţii în braţe, să mă asiguri de grija ta, poti?“
Cum recunoaştem tulburarea de ataşament?
A fost dezvoltat un sistem foarte eficient de evaluare a ataşamentului. Acesta urmăreşte interacţiunea dintre copil şi părinte, modul de reacţie la intrarea şi ieşirea părintelului sau a unei persoane străine în sau din cameră.
1. Se opune afecţiunii parentale.
2. Doreşte să obţină controlul oricărei situaţii, iar dacă nu se-ntâmplă asta, devine furios.
3. Contactul vizual cu părinţii este redus.
4. Ştie să manipuleze.
5. Are relaţii slabe cu cei de vârsta lui, preferând compania celor mai mari.
6. Face mici furturi sau minte şi nu dă înapoi nici dacă e prins.
7. Nu are remuşcări.
8. Are comportament distructiv.
9. Nu-şi poate controla impulsurile. E foarte vigilent, chiar hiperactiv.
10. Poate avea probleme de limbaj.
11. Are cerinţe extrem de insistente şi câteodată nepotrivite, care sunt dovada manifestă a nevoii de iubire.
12. Poate manifesta probleme de alimentaţie (poate mânca prea mult sau prea puţin sau poate ascunde mâncarea).
| « inapoi [adauga articol] | Articol vizualizat de 2966 cititori |
|
|
PUBLICITATE |
