Laura Constantinescu este medic specialist psihiatru, Spitalul de psihiatrie Alexandru Obregia

În momentul în care suntem într-o situaţie potenţial periculoasă sau anticipăm o asemenea situaţie, mai întâi simţim că ne este frică. Aceasta declanşează în corpul nostru un resort biologic care duce la secreţia de adrenalină. Adrenalina este un hormon ce alertează întreg organismul şi îl pregăteşte pentru fugă sau luptă, reacţii normale în caz de pericol. Astfel, devenim mai vigilenţi, inima ne bate mai repede şi pompează sângele cu o presiune mai mare, respiraţia devine mai alertă, muşchii se încordează. Cu alte cuvinte, în faţa unui pericol palpabil (un individ agresiv, un incendiu etc), anxietatea este utilă, iar adrenalina devine hormonul supravieţuirii.

Imaginează-ţi însă că, stând în fotoliu, acasă, nefiind ameninţat de niciun pericol exterior, simţi dintr-o dată cum inima îţi palpită, respiraţia devine agitată, muşchii se încordează şi te încălzeşti brusc, transpiri şi îţi tremură mâinile, ameţeşti şi îţi este greaţă, doar pentru că te-ai gândit că mâine ai şedinţă şi şeful s-ar putea să ţipe la tine. Dacă aceasta este reacţia pe care o ai acasă, unde e linişte, cum vei face faţă întâlnirii de mâine? Dar dacă acest lucru se repetă zilnic? Anxietatea devine o problemă când este prea
intensă sau când durează prea mult, prin comparaţie cu motivul care a declanşat-o.

Modificările produse în corpul nostru de către adrenalină sunt inadecvate momentului şi persistente, devenind simptome ale anxietăţii, care ne perturbăviaţa prin simpla lor prezenţă sau afectează felul în care funcţionăm în cel puţin unul din domeniile importante ale vieţii: familie, şcoală/serviciu, relaţii sociale.

Situaţiile în care anxietatea apare şi deranjează sunt altele decât pericolele palpabile exemplificate mai sus. Aceste circumstanţe se încadrează mai curând în stresul cotidian, pe care-l trăim cu toţii, mai mic sau mai mare în funcţie de perioada de viaţă pe care o traversăm, de vulnerabilitatea noastră la stres şi de abilităţile pe care le avem pentru a-i face faţă. În adolescenţă, stresul este legat mai mult de performanţa şcolară şi de relaţiile sentimentale, la maturitate serviciul, plata facturilor şi grijile legate de copii sunt pe primul plan, iar vârstnicii, pe lângă acestea, au şi grija sănătăţii.

Stresul are un efect cumulativ şi creşte starea generală de alertă a organismului. Simţurile se ascut, gata să solicite şi mai multă adrenalină în cazul unui eventual pericol. Starea aceasta de tensiune interioară permanentă face ca incidente minore să declanşeze adevarate atacuri de panică. Rezistenţa la stres a individului ţine atât de înzestrarea sa naturală, cât şi de educaţia primită. Într-o familie în care cel puţin unul dintre părinţi este anxios, riscul copilului de a dezvolta o tulburare anxioasă este mai mare decât în cazul populaţiei în general. Acest lucru se datorează atât moştenirii genetice, cât şi experimentării unor forme de frică de la vârste fragede (frica de boală, de animale, de doctor, frica de a lua decizii importante, de a-şi asuma riscuri etc).

Dincolo de rezistenţa sau de vulnerabilitatea la stres a fiecăruia, contează şi abilităţile de a gestiona stresul. Capacitatea de a ne rezolva problemele bine şi la timp ne fereşte de acumularea lor şi, în consecinţă, de stres. Alternarea efortului cu relaxarea previne suprasolicitarea şi creşte rezistenţa individului pe termen lung. Reţeaua socială, pe care ne-o construim singuri (prieteni, cunoştinţe), poate constitui un sprijin în momentele dificile.

O altă abilitate importantă, care ţine de comunicare, este asertivitatea. În mare, aceasta reprezintă abilitatea de a ne apăra drepturile cu curaj în faţa celor pregătiţi să ni le încalce, susţinându-ne punctul de vedere într-o manieră calmă şi nejignitoare. Anxietatea ia forme multiple, numitorul comun fiind frica şi reacţiile corporale produse de adrenalină.

PUBLICITATE

Anxietatea



Comentarii

Adauga comentariu »

Comentariu
Introdu codul alaturat

Momentan nu exista comentarii.